E o mare porcărie obișnuința asta. Facem lucruri fără să realizăm, timpul trece, ...and then you die!, cum e o glumă.

Viața e prea scurtă pentru a fi trăită pe pilot automat. Nu mai faceți lucrurile pentru că trebuie sau pentru că așa a zis nu știu care, faceți-le pentru că vă place să le faceți, pentru că vă sunt utile, pentru că aduc valoare vieții voastre. Nu vă fie frică să ieșiți din rutină, luate și gândite în detaliu, la rece, toate motivele care vă împiedică să faceți acest lucru devin puerile. Da, rutina este confortabilă, este sigură, lipsită de riscuri, dar nu produce nimic de valoare. Este doar o bandă care are doar câteva piese înregistrate.

Obișnuința ne face să fim ignoranți, este vinovatul ideal pentru incapacitatea de a face multe lucruri pe care nu vrem, nu avem chef sau ne e frică să le facem. "Eeeei nici ieri nu am făcut <nu știu ce>. Nu fac nici azi!". Creează un precedent confortabil, care continuă să pară valid chiar și atunci când nu mai este. Pentru că ne este frică să schimbăm o rețetă care a funcționat.

Nu e ușor să scapi de rutină, nu e ușor să filtrezi prin rațiune acțiunile noastre de zi cu zi, de fapt este imposibil să faci acest lucru pentru fiecare minut din zi. Dar nici nu e nevoie să reușim această performanță pentru tot ceea ce facem zilnic, ci doar pentru lucrurile care contează.

Acestea sunt doar niște observații personale, niște refulări incoerente, nici noi, nici vechi, niște vorbe. Depinde de fiecare din noi să le facem să însemne mai mult.

Mi-aş dori să îmi pot face un stat al meu, în care să am servicii sociale bune, în care să adun profesionişti adevăraţi, în care să pot avea încredere că îşi vor face meseria responsabil. Să adun toţi acei oameni de calitate care au mai rămas în România într-un loc în care să nu se simtă prost că se chinuie să îşi facă treaba corect, că alţii de lângă ei fură, să nu se simtă fraieri că sunt corecţi.

Am observat un astfel de comportament la mine sau la alții, la unii mai rar la alții mai des și realizăm abia după că ne-am comportat total irațional. Să mergi până în pânzele albe cu o contradicție în care până la urmă realizezi că n-ai dreptate dar totuși mergi mai departe, ai nevoie să ai dreptate, să câștigi, să fii mai bun(decât celălalt). Acesta e doar un exemplu, există multe alte situații în care ne comportăm în acest fel. Mi-am pus întrebarea de ce am câteodată nevoia să fac astfel de lucruri, fără a realiza pe moment.

Răspunsul pe care l-am găsit, cel puțin analizându-mă pe mine, a fost că, uneori,  nu stau foarte bine cu încrederea de sine și de aceea apare acest comportament. Vreau să îmi demonstrez mie că sunt mai cu moț decât celălalt, pentru că mă simt slab, vulnerabil, dar nu vreau să arăt acest lucru. De unde vine frica asta, ezitarea? Să fie într-adevăr acțiunea creierului nostru reptilian (teorie a lui Seth Godin, vezi Linchpin), care ne activează instincte depășite în societatea noastră? Am realizat că trebuie să fiu mai atent la ceea ce fac și să încerc să îmi controlez impulsurile astea total greșite și mai ales să nu judec când altul face la fel. Societatea noastră minunată cultivă individualități, toți avem ambiții și nu ne place să pierdem. De multe ori, realizăm că am pierdut la mult timp după ce bătălia s-a terminat.

Soluția? Pentru sine nu poate fi decât mai mult analiză și învățare și să nu închidem ochii la propriile greșeli, doar pentru că "eu n-aș putea face niciodată așa ceva" sau "nu e de la mine, e de la altul!". De  aici se poate ajunge foarte ușor la o polemică despre responsabilitate, onoare, respect, valori pe care mulți dintre noi le-am uitat...

Credibil sau nu, societatea noastră de după revoluție se aseamănă foarte mult cu cea americană, de acum. Și ei erau învățați să li se asigure totul, fără riscuri majore. Nu trebuiau decât să se integreze în societate. Urmau o școală, se angajau undeva, își făceau o familie, consumau, trăiau și mureau. Nimic ieșit din comun. Asta scoteau pe bandă rulantă școlile și încă mai scot: roboți. Te trezești, te duci la timp la serviciu, învârți o piuliță acolo toată ziua, îți faci norma, te duci acasă și apoi o iei de la capăt.

Dar, vremurile bune s-au terminat: nu mai sunt destule piulițe pentru toți roboții produși și mulți s-au trezit în stradă, fără viitor, fără speranță, nemulțumiți că orânduirea i-a păcălit.

V-ați prins, e vorba de o altă carte, o carte despre tine și despre cum poți să nu mai fii un robot. Să fii excepțional!

Va urma!

Până atunci aruncați un ochi la filmulețele astea două:

Linchpin: GaryVee from Seth Godin on Vimeo.

Sunny Bates on Linchpins, Passion and Fear from Seth Godin on Vimeo.

De fapt, din ceea ce înțeleg, ori ești ticălos, ori ești virtuos sau cel puțin din modul de a privi moartea. Ori îți este frică, ori nu!

Există o contradicție în text, întâi teama de moarte este mai mare cu cât ești mai desprins de viață iar apoi ticăloșilor le e frică mai tare de moarte pentru că sunt legați de viață.

Diferența dintre ticălos și virtuos este că ticălosul se crede nemuritor și se poartă ca atare și când este conștient că va muri în curând îi este greu să accepte că nu va mai putea duce stilul de viață cu care sunt obișnuiți, este prins de viață…

Virtuosul știe și conștientizează “riscurile” vieții și nu este mirat atunci când acestea apar și nici nu le înfruntă cu teamă… (oare?)